Regina Maria Boulevard no. 35, Sector 4, Code 040122, Bucharest
021.314.44.85

Masura arestului la domiciliu. Echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsa

În Monitorul Oficial al României nr. 30 din data de 14 ianuarie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reprezentantul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a penală.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.”

În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispoziţiile Codului de procedură penală – Legea nr. 135/2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, instituţia măsurii arestului la domiciliu fiind reglementată de dispoziţiile art. 218-222 din titlul V, capitolul I, secţiunea a 5-a din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte deducerea duratei măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată, Curtea observă că, iniţial, durata măsurii arestului la domiciliu se deducea din pedeapsa aplicată prin echivalarea a 3 zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă. Această reglementare a fost modificată prin titlul III, art. 102, pct. 251 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, iar, în prezent, potrivit art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.

În continuare, Curtea reţine că, potrivit Codului de procedură penală, măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, pe lângă reţinere, control judiciar, control judiciar pe cauţiune şi arestare preventivă. Astfel, Curtea apreciază că trebuie stabilit dacă măsura arestului la domiciliu reprezintă o privare de libertate sau o măsură ce restrânge dreptul la liberă circulaţie. Din această perspectivă, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 din Constituţie garantează dreptul la liberă circulaţie, stipulând, în acelaşi timp, că, prin lege, se stabilesc condiţiile exercitării acestui drept. În materie penală, pentru a fi posibilă desfăşurarea instrucţiei penale, exerciţiul dreptului la liberă circulaţie poate fi restrâns cu respectarea şi a celorlalte condiţii prevăzute de prevederile constituţionale ale art. 53.

De asemenea, Curtea reţine că inviolabilitatea libertăţii individuale este reglementată de art. 23 din Constituţie. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune în sensul că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar alin. (4) prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. De asemenea, din ansamblul prevederilor constituţionale rezultă că restrângerea libertăţii individuale are un cadru mult mai strict reglementat decât cel al restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
Totodată, dreptul la liberă circulaţie şi libertatea individuală sunt avute în vedere de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, respectiv prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din perspectiva naturii/substanţei măsurii, Curtea reţine că, potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv, inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Astfel, Curtea constată că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv.

În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea reţine că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv.

În continuare, Curtea reţine că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă, Curtea apreciază că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate.

Constatând că arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate, în analiza criticii potrivit căreia se creează o egalitate între persoanele aflate în arest preventiv şi cele aflate în arest la domiciliu, discriminând pozitiv pe cei din urmă, Curtea apreciază că aceasta nu este întemeiată. Deşi, până la un anumit punct, măsura preventivă a arestului la domiciliu este diferită de cea a arestului preventiv, astfel cum s-a arătat anterior, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, manierii de executare şi a intensităţii, cele două măsuri privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, care nu poate determina o discriminare pozitivă a celor din urmă, ambele categorii de persoane fiind în aceeaşi situaţie, aceea a privării de libertate.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia se creează o discriminare între diferitele persoane aflate în arest la domiciliu în funcţie de criteriul averii, condiţiile de trai de la domiciliul fiecărei persoane fiind direct proporţionale cu averea sa şi implicit diferite de la o persoană la alta, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, Curtea apreciază că eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest sens, astfel încât nu poate fi reţinută critica potrivit căreia textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16. Curtea constată că deducerea măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată se face diferit, în funcţie de opţiunea legiuitorului naţional.

Având în vedere cele expuse, Curtea constată că reglementarea în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, în acelaşi mod cu deducerea zilelor de arest preventiv, reprezintă opţiunea pe care legiuitorul român o are în cadrul politicii penale, nefiind în dezacord cu prevederile art. 16 din Constituţie.

Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Juridice.ro

Related Posts

Leave a comment

en_USEnglish
ro_RORomână en_USEnglish