Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), 345 alin. (1) și 346 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Pe scurt, argumentele invocate de autorii excepției(SCPA SERGIU BOGDAN & ASOCIAȚII, prin av. dr. Sergiu BOGDAN, av. Oana Laura BUGNAR şi av. George M. R. ZLATI) au vizat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea garanțiilor contradictorialității, egalității de arme și oralității, având în vedere că această procedură era una exclusiv scrisă, că inculpatul nu avea acces la răspunsul parchetului față de cererile și excepțiile formulate și că excepțiile din oficiu ridicate de instanță erau comunicate exclusiv parchetului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat în mod repetat Franța și Turcia pentru o procedură similară (Hot. Philippe Pause c. Franței din 15 ianuarie 2005, Hot. Lacas c. Franțeidin 8 februarie 2005, Hot. F. W. c. Franței din 31 martie 2005, Hot. Tosun c. Turciei din 28 februarie 2006, Hot. Halis Doğan c. Turciei din 7 februarie 2006, Hot. Şahin Cağdaș c. Turcieidin 11 aprilie 2006).
Nu în ultimul rând, deosebit de importantă din perspectiva egalității de arme este Hot. Borgers c. Belgiei din 30 octombrie 1991, prin care s-a analizat o procedură similară. În respectiva hotărâre s-a statuat că față de o asemenea procedură: „Curtea nu vede nicio justificare pentru o astfel de restrângere a dreptului la apărare. O dată ce avocatul general a pus concluzii defavorabile inculpatului, acesta din urmă avea un interes evident de a putea formula observații cu privire la respectivele concluzii înainte de închiderea dezbaterilor (s. n.). Faptul că procedurile din fața Curții de Casație sunt restrânse strict la probleme de drept nu are nici o influență asupra celor constatate” (se vedea în acest sens parag. 27 din hotărâre).
Autorii excepției au mai arătat că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea acestei instituții – asigurarea celerității – în considerarea căruia au fost sacrificate toate aceste garanții, nu doar că nu este atins, dar, dimpotrivă, aceste dispoziții pot ele însele să conducă la prelungirea inutilă a proceselor penale. În acest sens, s-a arătat că în cazul dosarelor care nu sunt de o complexitate ridicată, care nu ridică probleme din perspectiva aspectelor care fac obiectul camerei preliminare, potrivit vechii proceduri s-ar fi trecut de etapa soluționării cererilor și excepțiilor la un termen de judecată. Potrivit noii reglementări, chiar și în această situație, judecătorul de cameră preliminară era obligat să țină dosarul în această fază cel puțin 30 de zile. Pe de altă parte, în cazul dosarelor complexe, termenul de 60 de zile a fost apreciat de judecători ca fiind unul de recomandare. Or, date fiind aceste aspecte, nu se poate susține că instituția camerei preliminare mai garantează celeritatea procesului penal.
De asemenea, s-a arătat că această instituție afectează însăși actul de justiție, generând situații care nu pot fi soluționate într-un mod echitabil, judecătorul fiind nevoit să analizeze legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală în lipsa garanțiilor esențiale și în cadrul restrictiv impus de această instituție – constând într-o verificare aproape formală a acestor aspecte, judecătorul având posibilitatea să verifice exclusiv adecvarea sau inadecvarea formei cu prescripțiile instituționale aplicabile speței, verificarea fiind ”un examen al formei legalității și nu al conținutului legalității”[1].
Legalitatea administrării unor probe nu se referă strict la aspecte formale, ci trebuie puse în discuție și aspecte de fapt conexe probei care nu pot fi relevate decât prin administrarea unor alte probe. În acest sens, s-a arătat, de exemplu, că în cazul existenței unei provocări din partea organelor de urmărire penală, în lipsa administrării unor probe acest aspect nu va putea fi dovedit, deși în mod evident probele obținute în acest context nu pot fi apreciate ca fiind legale. Totodată, lipsa de la dosar a anumitor înscrisuri și imposibilitatea judecătorului de a le solicita îl obligă pe acesta să „verifice” legalitatea administrării probelor fără a avea o imagine completă asupra situației. Prin urmare, nu doar inculpatul era afectat de această procedură, ci și judecătorul și actul de justiție, în ansamblul lui. Inițial, în faza camerei preliminare acesta este nevoit să se pronunțe asupra legalității, fără a dispune de toate instrumentele necesare pentru soluționarea în mod just a cererilor și excepțiilor, iar ulterior, în faza de judecată, care asigură toate aceste instrumente, acesta nu poate reveni fiind ținut de soluția definitivă din camera preliminară.
Raportat la aceste aspecte, s-a demonstrat că această reglementare constituie un real regres față de cele anterioare. De altfel, se poate afirma că regresul se poate constata inclusiv prin raportare la o instituție similară existentă în legislația națională în perioada postbelică, regăsită atunci sub denumirea de ședință pregătitoare. Această instituție a ședinței pregătitoare a intrat în vigoare prin modificarea Codului de Procedură penală în anul 1953 prin Decretul nr. 506/1953, modificată apoi în anul 1956 odată cu alte reglementări ale Codului de procedură penală prin Legea nr. 3/1956 şi a fost abrogată ulterior prin Decretul nr. 473/20 septembrie 1957. Potrivit art. 269 din Codul de procedură penală de la acea vreme, scopul ședinței pregătitoare era acela ca în fața instanței de fond să ajungă spre judecare numai acele cauze în care sunt probele necesare, suficiente și legal administrate. Potrivit art. 271 din acelaşi act, ședința pregătitoare se desfășura de asemenea în lipsa părților și a reprezentanților acestora, însă, în mod excepțional, când instanța aprecia că se impune, putea să cheme inculpatul în fața acesteia, posibilitate inexistentă în legislația actuală. De asemenea, în ședința pregătitoare se verifica atât legalitatea probelor cât și temeinicia acuzației (art. 273), dovadă a faptului că legiuitorul de la acea vreme a înțeles că cele două aspecte nu pot fi disociate. În aceste condiții, nu putem decât să afirmăm că instituția camerei preliminare actuale a reprezentat un regres inclusiv față de legislația postbelică.
Nu în ultimul rând, s-a arătat că, deși inspirată din alte legislații, această instituție a fost una complet neinspirată, îndepărtându-se de modelele avute în vedere de legiuitor din perspectiva celor mai importante aspecte. Astfel, în dreptul italian audierea preliminară nu poartă doar asupra legalității, se poate dispune completarea investigației atunci când se constată că aceasta este incompletă, se pot administra probe, inculpatul poate fi audiat, iar prezența procurorului și a inculpatului este obligatorie.
În acest context, se constată că instituția camerei preliminare, astfel cum a fost aceasta reglementată de legiuitor, a reprezentat într-adevăr o instituție inovatoare, astfel cum s-a arătat în Expunerea de motive a Noului Cod de procedură penală, însă nu întotdeauna soluțiile inovatoare reprezintă un progres, aspect constatat și de judecătorii Curții Constituționale, care, în mod corect și perfect justificat, au sancționat această reglementare.
[1] I. Narița, Camera preliminară – sub spectrul neconstituționalității?, Dreptul nr. 5/2014, p. 174.
conf. univ. dr. Sergiu BOGDAN
Avocat SCPA SERGIU BOGDAN & ASOCIAȚII
Sursa: www.juridice.ro
Română
English